Everyone wants to go to Heaven, but no one wants to die first. – Mark “Chopper” Reid
Ieri ne-a invitat Kornel la film. Asa am ajuns in Friedrichshain in Szimpla Kaffeehaus Budapest, un locsor minunat de intim.
Ce am vazut? Odgrobadogroba (Gravehopping), in regia lui Jan Cvitkovic, Slovenia 2005. Si nu mi-a parut rau deloc ca am batut atata drum. Asezata comod pe o veche canapea am savurat din plin umorul atat de laconic al filmului. Intr-o nebunie de imprejurari care mai de care mai tragicomice am urmarit complexul de destine din jurul lui Pero, personajul principal.
Pero isi castiga existenta scriind si sustinand discursuri funerare cu caracter metafizic la inmormantarile dintr-o micuta localitate slovena. Viata sa se deruleaza intre nenumaratele incercari (ingenioase dar nereusite) de sinucidere ale tatalui, in atractia sumbra fata de Renata, dar si intre ciudate episoade de interactiune cu sora lui muta, Ida.
Gravehopping este un film antrenant in spirit balcanic, are o linie de actiune intr-un crescendo pe care il simti in bataile proprii ale inimii. Nu plictiseste deloc, te tine cu zambetul pe buze, are si scene de sex combinate cu petreceri date cu te miri ce ocazie. Jan Cvitkovic portreatizeaza cu o ironie amara viata din Slovenia rurala, unde toata lumea isi doreste sa moara inainte de Pero, pentru ca el sa le poata vorbi la inmormantare. Toate acestea sunt acompaniate de o coloana sonora, care continua sa iti zumzaie in urechi la mult timp dupa ce filmul s-a terminat.
Scena finala este cea care iti da fiori mai mult decat oricare alta din film. Cu o seninatate atat de lucida, Ida isi urmeaza iubitul dincolo de orice granite omenesti. Pacat ca filmul nu se termina cu scena asta. Ar fi fost ideal asa.
Va recomand, daca dati de el pe orice cai mediatice, sa il urmariti. Gravehopping e un film de festival, e special, foarte comic si foarte trist in acelasi timp.
Un film documentar de animatie. Cam asta ar fi categoria la care intra Waltz with Bashir. Eu l-am vazut prin prisma unui european mai putin afectat de masacrele razboaielor conduse de Israel si l-am stampilat cu label-ul autobiografic.
La un an dupa productia lui Persepolis al regizoarei Marjane Satrapi, filmul de animatie castiga un alt produs de calitate. Desi fara sa obtina vreun premiu semnificativ (detine nominalizari la Cannes, Oscar, Golden Globe etc.) animatia lui Ari Folman a fost extrem de bine cotata de catre criticii internationali de film.
Reconstructia unui trecut partial inchis prin (re)negare intr-un sertaras al creierului uman il conduce pe personajul principal prin cele mai bizare forme ale amintirii. Genial prin tehnica animatiei dar si prin alegerea modului de prezentare a asa zisului fir epic, Waltz with Bashir creeaza o perspectiva politica, ba uneori chiar sociala asupra interventiilor armate ale Israelului in Libanul de inceput al anilor ’80.
Fostul soldat Ari Folman realizeaza pierderea totala a informatiilor din perioada razboiului si porneste intr-o calatorie de recuperare a acestora. Isi contacteaza fosti camarazi si colegi, de la care incearca sa afle cat mai multe. Ari se teme ca lucruri ingrozitoare vor iesi la suprafata, despre care ar fi mai bine sa nu stie nimic, si intr-adevar la scurt timp imaginile din razboi revin. Filmul prelucreaza extrem de atent trauma unui fost soldat, care este pana la urma trauma unei intregi natiuni.
Singurele imagini reale folosite in film sunt chiar cele de la masacrul din taberele de refugiati de la Sabra si Shatila, unde in 1982 sute de civili a fost macelariti de militia crestin-libaneza sub ochii armatei israeliene.
Un film care te tine cu sufletul la gura, nu te dezlipeste de personaj si care te obsedeaza inca mult timp dupa ce ai parasit cinematograful. Si asta in contextul in care Israelul a inceput de curand atacul asupra Fasiei Gaza ca ofensiva impotriva Hamas-ului. History repeating ?