Tarziu in noapte pe eternul drum cu metroul dinspre Warschauer Str. L. sta vizavi cu capul lipit de bordura de sticla si se concentreaza sa isi tina sub control starea de rau. Incerc in zadar sa o cheer up. Nu imi iese. Dar nici somn nu imi e. Raman fascinata de panatalonii harem ai tipei de langa L. O fixez discret. Are un aer de frantuzoaica. Pentru ca nu e frumoasa, dar elegantul alternativ al outfit-ului spune „ceva“. Si iar imi amintesc de grupa de francezi de la R. Si stramb din nas. N-ai cu cine, domle, n-ai cu cine… La Kotti urca un tip cu sireturi verzi si palarie alba. Duce in brate o plasa cu tupperdosen. Ce tare sa pleci la 2 noaptea undeva sau de undeva cu mancare. Nu m-as fi gandit. Am mancat toti morcovii din farfurie. Pe toti. Mai un pic si vine. Maine seara. Incep din nou sa ma cuprinda nelinistile. L. se straduieste sa imi zambeasca. La Hallesches privirea mi se lipeste de picioarele goale ale unei asiatice atipic de inalta cu un pulover pe ea. Doar cu un pulover. Si niste tocuri seci. Dar picioarele sunt de milioane. Cel putin din pozitia mea. Incerc in zadar sa proiectez imaginea sexi si asupra fetzei dezgustator de acneica. Langa usa doi tipi cu mult sclipici pe fata. Unul e chiar dragutz, imi aminteste de un prieten al lui A, doar ca nu mai stiu exact de care. Bruiajul francez produs de trei gagici din dreapta mea ma face sa ma intreb daca mai sunt in Berlin. L. a inchis ochii, o privesc un pic ingrijorata si bag mana in geanta dupa servetzele. Pentru orice eventualitate. Insa dau de telefon si uit intentia initiala. Nici un semn. Bine, fie, inghit in sec. Nu vreau sa ma gandesc la nimic. Pantofii tipului blond sprijinit de bara sunt geniali. N-am mai vazut asa o talpa rupta in trei parti. Dar nici cu pantalonii nu mi-e rusine. Ajung la ochelarii de „nerd“ si iar ma enervez ca mie nu imi stau bine. Cat de artist e tipul asta… La Wittenberg Platz se face gol in metrou. Inca o statie si un scurt drum cu taxiul L. isi revine de abia la mine dar se baga direct la somn. Eu imi aprind o tigara in fata geamului si ma gandesc la baiatul care mi-a sarutat atat de frumos mana. E lumina deja.
Din ritmul infernal al saptamanii trecute m-am trezit luni dimineata cu un gol urias, cu trei telefoane care deodata nu mai suna nici unul, cu un mesaj stingher pe e-mail si fara strangerea de mana de pe canapeaua rosie.
Asezata pe tocul usii de la balcon ma straduiesc din rasputeri sa imi alung amaraciunea din programul zilei de azi. Incerc sa ma abtin de la o tigara matinala dar esuez lamentabil. Nu mai sunt buna de nimic… Ma enerveaza cumplit harsaitul manelelor de la o casa de prin vecinatati. Raman insa pe pozitie, trag adanc fumul in piept si ma las purtata de cugetarile unei realitati iminente.
Este foarte devreme, vreo 8.30. Mama intra in sufragerie se uita mirata la mine insa nu spune nimic. Ma simte. Stiu ca ar vrea sa faca un comentariu la adresa fumatului pe stomacul gol. Se abtine doar pentru ca realizeaza ca ma framanta ceva.
Nu fac decat sa ma holbez in gol si sa permit unui val de idei haotice sa imi nelinisteasca neuronii obositi de atata nesomn. Tigara mi s-a stins demult intre degete. Oli se prelinge somnoros pe langa mine gudurandu-se. Fara sa imi mut privirea il mangai usor, in timp ce el da fericit din coada. Ma ridic si il las pe balcon concentrat la cativa marlani care latra la o pisica.
Nu-mi ramane decat sa astept. Sa astept, atat…
Club A mult fum si bere. Bine ca eu am baut vin. Si cola, e drept. Poeticile le-am ratat cu succes. Despre cum Ana n-a stiu ca s-a intalnit cu Razvan si despre ce bine e sa ti se taie filmul. Niste dureri de cap astupate de un algocalmin de la Endre. 10 minute de aer si stropi de ploaie pana acasa. Asta cu umbrela uitata de Ana in mana.
Muzica la cerere. Razvan isi aude vocea intr-un filmulet pe youtube. Mama, ce voce am, nu pot s-o suport! Ai stranutat? Da. Noroc. Moment de panica: stati mai, ca nu mai gasesc foaia. Se vorbeste despre infiintarea Partidului National Literar Roman. Sa mori tu! Cosmin ne spune cea mai smechera intrebare din presa romaneasca. Aia cand il intreaba Eugen Istodor pe Pruteanu: domnule Pruteanu sunteti sau sinteti prost? Andrei vrea sa stie ce-a raspuns Pruteanu. N-am intrebat niciodata ce-a raspuns. N-am fost curios. Smaranda insista sa asculte lasa-ma papa la mare. Aoleu, dar ce copilarie nefericita ai avut tu? Multe cuvinte pe care le inteleg, dar contextul e cu totul si cu totul fara sens. Am impresia ca ma uit la un film intr-o limba straina.
Auzi, da’ voi cum suportati vocea mea? Ne descurcam… Nu vezi ca de fiecare data cand suntem in jurul tau fumam?
Noapte alba de Bucuresti… Imi vine in minte melodia cu n-am noroc, ce sa fac, niciodata soarta nu mi-a zambit… daaaaar, pentru ca sunt aici, mi-e dor de o portocala.
Dureri criminale de cap, o calatorie nesfarsita cu trenul, o Maria in alb cu burtica, poze la malul lacului. Un frig de imi inghetau gandurile. Si o cana de cafea in care mi se citeste viitorul. Saru’mana!
Jumatate de ora de somn, imbracat frumos, plecat la nunta.
Ana: “cum poate tipul ala sa fie combinat cu aia. Nu inteleg”, ne uitam la invitati. George: „vrei sa iti spun ceva frumos? Tu…“ cum sa nu zambesti? Lars: “Entschuldigung, aber du bist doof!”asta pentru ca nu imi aduc tigari din Romania.
Atmosfera ciudata, parinti emotionati, discutii fortate. Anda incantata de jobul meu incerca sa vorbeasca cu mine despre filme pe la 3 dimineatza. Gresit… Un cantecel pentru Florian, care e vrajit de voce (si de decolteu, completeaza Ana).
Fumez tigarile altora, beau cola, dansez un pic. Teoria cuiva despre responsabilitatea casniciei se pierde in vant. Stam pana la spartul targului. E vreo 5 dimineata. Multa cola, deci conduc pe toata lumea spre casa.
La putin inainte de 10 un somnoros mic dejun cu totii. Maria si Daniel, dragutii de ei, ne-au dus la gara. Mi-a fost tare dor de tine. O calda mangaiere pe par. O atingere fina pe burtica. Inca o tigara si am urcat in tren. Schimb de replici cu Lars. Gara rece din München.
Un nou interminabil drum cu trenul spre Berlin. De la Leipzig proaspatul vecin e simpatic si imi zambeste. Il intreb ce asculta. Facem schimb de casti. Ne intretinem pana la Berlin.
Aterizez la fete. Adorm repede pe la 12 noaptea pe un par blond si moale. Dimineata cacao cu lapte, painite cu unt si un croissant cu ciocolata. De vorba cu Leti, gasesc la ea in camera un bilet. Mi-a placut mult. Uite-l:
Dar in aceasta daruire omul se imbata de cel caruia i se daruieste si, uneori, aceasta betie dureaza catva timp, pana vine catastrofa… si cand vine, cand cel caruia te daruiesti surade altcuiva, da, cu acel suras divin care ti-a furat sufletul, ce poti sa mai faci, cum sa-ti iei sufletul inapoi, ce faci cu hotul sau hoata careia putin ii mai pasa de daruirea ta?!
Emotii din toate partile, zbuciumari de tot felul. Intreaga seara am ascultat asta:
Exista un moment in care te simti atat de apasat de stresul cotidian, incat te ridici de la birou si o iei incotro vezi cu ochii.
Zis si facut: joi am plecat la Paris. Da, stiu, nu e chiar destinatia la care v-ati fi gandit. Am simtit nevoia sa pun un pic de spatiu intre mine si viata mea de zi cu zi. Si a fost o evadare de mare succes.
Joi seara am aterizat cu gazda mea pariziana intr-un bar linistit de jazz, unde ne-am duelat in cunostintele mele de franceza pana pe la 1 noaptea. Vineri m-am plimbat prin buticuri, m-am lasat impresionata de preturi, am vazut Turnul Eiffel, am explorat Monmartre-ul, am urcat la Sacre Coeur. Desi moarta de oboseala, seara am trecut dintr-un bistro in altul, finalizand cu un orez thailandez la restaurant ingramadit intr-un colt de strada. Sambata am avut parte de un adevarat mic dejun frantuzesc cu baghete, croissant-uri, unt, gem si ceai. Si nu numai atat. Punctul culminant l-a constituit recitalul de pian al lui Francois oferit in compania celei de-a doua cani de ceai verde. Asa ca am pornit cu forte refacute la o noua drumetie prin orasul de pe Sena. Am trecut pe la Notre Dame, prin Village de Saint Antoine, casa lui Victor Hugo si cimitirul Pere Lachaise. Seara am iesit cu o noua amica pe Champs Elysees intre Arcul de Triumf si Place de la Concorde, amuzandu-ne cu cate un crepes cu nutella. Duminica din nou mic dejun si in ciuda ploii interminabile o vizita la Pompidou.
Parisul este un oras atat de special! Poate la fel de special ca si Berlinul dar cu o alura mult mai “chic”, asa ca un domn in varsta cu baston si joben. Mi-a placut sa admir calatorii din metrou, sa le schitez pentru cateva secunde o poveste in spatele unui chip. M-am simtit ca acasa in ipostaza de a acorda indicii altor turisti, care isi stalceau limba intr-o franceza ravasita. In afara de nepolitetea notorie a chelnerilor, nu am nimic de reprosat. M-am adaptat extrem de repede intr-un context pana la urma cumva atat de familiar…